Time…

Aveam nevoie de timp pentru reflectie… Si nu tocmai pentru ca acum am inceput sa gandesc ( desi acum pare ca o fac pentru prima oara ), ci pentru ca desi viata nu iti da timp sa asimilezi, tocmai de asta avem nevoie… de timp.

Am ajuns la concluzia ca metafizica aristotelica imi completeaza si combate propriile-mi principii in raport cu mediul in care imi perind existenta din ce in ce mai rece, mai lipsita de seva si mai comuna. Societatea ma absoarbe…

Teoria aceea privind natura umana de tip social incepe sa mi se para din ce in ce mai mult o simpla modalitate de a evada din singuratatea proprie. Traim in societate ca sa ne ferim de ea. Suntem excesiv de sociabili in incercarea de a evita contactul cu singuratatea. Si aici singuratatea asta se echivaleaza cu acel alter ego de care ne e teribil de frica. Ne e frica de singuratate, ne e frica de noi insine si inevitabil, ne e frica de ceilalti.  Se poate spune ca ne infruntam frica, din moment ce traim cu ceilalti pentru a scapa de ei, suportam singuratatea pentru a ne elibera de ea, pentru a o stinge; si traim cu noi insine pentru a ne salva de noi insine…

Indefinibil insa, e faptul ca singuratatea e cel mai greu de asimilat. Daca e “usor” realizabil sa inveti sa traiesti cu tine insuti, cu ceilalti,  sa vietuiesti cu singuratatea pare imposibil… 

Ai nevoie de timp… timp de la viata ca sa asimilezi….