Leaving…

Imi amintesc ca aveam, posedam, detineam…

                M-am regasit in ipostaza trista a unui poet incapabil de orice act, afara de cel al creatiei eliberatoare, de acum monotona si hibrida, fada, lipsita de culoare precum papusile prost concepute pentru a satisface sadismul naturii umane.

                Imi amintesc si momentele in care am pierdut fiecare lucru pe care il aveam. Unii dintre ei, dintre cei pe care ii iubeam cu adevarat, au plecat datorita naturii vietii, au ales drumuri diferite in moduri firesti, fara sa ma includa, in ciuda faptului ca ii iubeam mai mult decat oricine altcineva intalnit pe aceste cai… Dar nu mi-as putea permite sa-I judec pentru asta – era dreptul lor, cum eu insami am calcat in picioare sentimentele altora, alegand cai gresite, decizii proaste.  Eu insami mi-am renegat dreptul de a le oferi intreaga mea fiinta, prin ranile provocate altora. Viata intoarce cai, alegerile ne sunt intoarse prin alte alegeri, ale altcuiva, altundeva. Ranile intorc rani mult mai dureroase, fara indoiala. E legea talionului, in varianta crestina.

                M-am trezit lipsita de sentimente mult prea devreme, prea greu de uimit, implacabila in fata oricarei lovituri pe care viata mi-ar putea-o plasa miseleste. Si spun viata pentru ca in materie de oameni nu cred ca mai exista tipuri nedescoperite, monstri ascunsi dupa perdea sau caractere parsive si lipsite de orice sentiment peste care as putea sa dau si sa ma arat mai mult decat dezgustata, scarbita pana in oase. Iar apoi, sa-mi iau haina si sa plec, indiferenta ca un personaj prost conceput dintr-un roman cu asentimentali. M-am obisnuit atat de tare sa fac asta – sa plec fara sa lupt vreo clipa pentru a scaba de dezgust – incat am inceput sa ma satur. A devenit o rutina atat de chinuitoare incat contureaza arzator dorinta  de a avea ceva doar al meu, deplin al meu, de care sa-mi promit mie insami sa am grija, pentru care sa pot sa ofer fiecare celula a corpului meu, fiecare secunda a prezentei mele, fiecare vis, imagine cu imagine, pentru care sa port razboaie si sa simt ca merita, pentru care SA SIMT…

                Dar mereu cand vreau ceva al meu, realizez ca nu e pentru mine… Descopar inecata de scarba ca am prea multe de oferit unor oameni care nu stiu ce sa faca cu sentimentele mele. Ma intreb retoric: “de ce sa ofer?”. Imi iau haina si plec, intristata de faptul ca nimeni nu sesizeaza pleacarea decat mult prea tarziu….