Lonely

Adevarul e ca la un moment dat in viata, ai da orice ca macar una dintre persoanele pentru care contai la un moment dat si care parea sa fie parte din tine atunci, sa revina… Si odata cu ea sa te regasesti pe tine.

Ti-e atat de dor de tine si de ei, incat te intrebi ipocrit cu o falsa supoare in gandul confuz: “cand am ajuns sa fiu atat de singur? “

De fapt, ne nastem singuri… – singuri, individualisti, egocentrici, incapabili sa oferim dragoste din cauza dorintei noastre absurde si nemasurabila de a primi dragoste. Uitam sa oferim, asta pentru ca exista persoane care ne ofera dragoste prea mult in prima parte a vietii – atat de multa, incat nu invatam niciodata sa oferim cu adevarat ceea ce am primit…

Iar apoi, intervin locuri in viata celorlalti, locuri cu care nu ne multumim niciodata si pe care de cele mai multe ori uitam sa le ocupam, dorind absurd sa atingem locul suprem, importanta majora in viata fiecarei persoane pe care o intalnim…

Ne dam seama ca nimeni nu poate fi indispensabil pentru nimeni, cum nimeni nu poate fi totul pentru cineva si sfarsim singuri si obsedant dornici de ceva al nostru, de cineva caruia sa apartinem, indiferent de loc.

Ne dorim sa ne simtim protejati, dar oricata protectie primim, ramanem la aceeasi vulnerabilitate ascunsa in cinismul social; cautam dragostea adevarata, cautam idealuri, cautam perpeptii si ne dorim din tot sufletul sa apartinem in fiecare secunda unui loc, unei persoane, unui gand…

Sfarsim singuri si resemnati, dar cu aceeasi falsa si stupida intrebare: “cand am ajunss sa fiu atat de singur…?!”